Mărturisire

          Mărturisesc că nu aș da imaginea de mai jos pentru nici un job în oraș. Când am început serviciul, luni, și am intrat in sat, am simțit mirosul. Miros de ger curat, de fum de lemn, de la sobe, amestecat cu slană și covrigi pe plită. Mi se părea că tot satul miroase a... casa bunicii.

Deși era gerul Bobotezei, juma' de sat era pe uliță.  Femeile făceau naveta între cimitir și Biserică, iar bărbații discutau despre una/alta, la magazin, așteptând mașina cu pâine. Liniștea și agitația in echilibru :)))

          Apoi am ieșit din sat, pentru ultima bucată de drum, până la serviciu. Si i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că mi-a dat ochi să văd si naturii pentru ca e atât de frumoasă. As fi vrut sa-mi iau Loganul in brațe și să trecem tiptil, în vârful picioarelor, sa nu deranjăm. 

Doar un fazan s-a gândit să treacă dintr-o parte în alta, dar foarte repede, încât nu am avut timp sa-l fotografiez. 

          Astăzi, când am plecat de la serviciu, pe același drum, am văzut în depărtare, un ”câine,” trecând dintr-o parte în alta. M-am gândit că ori a fugit vreunul de acasă, ori vreo haită de câini sălbatici și-a stabilit sediul prin zonă. Când m-am apropiat, am văzut cinci fundulețe albe, în formă de inimioare. Cinci căprioare cu ochi mari si frumoși, privindu-mă cu uimire cum calc frâna, încercând sa ma bucur de priveliște. Nu am oprit, pentru că s-ar fi speriat și nu aș fi vrut asta. Am simțit cu ma umplu de energie pozitiva. Poate sunt ciudată sau poate nu. Și dacă sunt... care-i problema?