Ne-am petrecut 1 decembrie
noi doi și colica renală care nu mai trecuse pe la noi de vreo șapte
ani. S-a gândit să vina sâmbăta seara, pe la orele 23, ca la club. Deh, e
prietena soțului meu, vine când vrea ea. Noi, învățați cu telefoane
prealabile, nu am fost nepregătiți de așa musafiri. Pentru tratație am avut
doar ceva nurofen, fiole și tablete de algocalmin. Nu obișnuim să ținem
cine știe ce medicamente în casă, asa că doamna colică renală nu s-a
liniștit și nu ne-a lăsat pe niciunul să dormim. L-a plimbat pe soț din
dormitor în baie, în bucătărie și înapoi în dormitor. Credeți că a fost
de ajuns? Nuuuuuuuuu... A vrut plimbare și în dormitor. Din pat pe
carpeta, apoi în pat, când la un cap, când la altul, când pe dreapta,
când pe stânga, când fără pernă, când cu două perne, când drept, când cu
genunchii în gură...
Pe la doua noaptea, l-am rugat pe soț să mergem la ambulanță, că doar
ieșim pe ușa blocului, facem zece pași și intrăm în curtea ambulanței.
Nu a vrut, pe motiv că nu pot să-i facă nimic, că nu mai au voie. Păi
sunăm la 112 ne înregistrăm și facem calmantul. Nup, n-a vrut. Am vrut
să-i pun sticle cu apă caldă. Nici asta nu a vrut, pen' că i-a zis lui
nu știu cine, că mai rău ii face. Bineînțeles că a uitat că și la spital
i-au făcut la fel. Într-un final, pe la șapte dimineața, mi-a zis că nu
se mai poate mișca. Nu știu cum au zburat cele 100 de kile ale mele din
pat la șifonier, m-am îmbrăcat la chibrit, ca la armată, și am ieșit pe
ușă. El mai mormăia că "unde te duci, lasă oamenii în pace". Eu,
bineînțeles, draguță ca de obicei sub un car de nervi, i-am zis printre
dinți:"Te găsesc toți dracii! Nu-ți permit să mori cu zile, lângă mine,
pentru încăpățânarea ta. Sunt prea tânără ca să rămân văduvă!" Si am
ieșit. Deh, sunt olteancă aprigă. :)) M-am oprit la ambulanță. Ii știu
pe oameni și mă știu și ei, că suntem vecini de mulți ani. A trebuit să
sun la 112, ca de aici să transmită comanda la centrul de ambulanță,
la ușa căruia eram eu. Sincer, nu știu cit a durat toată aceasta
convorbire/pregătire, dar mie mi s-a părut mult. Posibil să greșesc
pentru ca eram agitata, dar, mai târziu am văzut ca domnul asistent
(doctorul nu venise) avea un teanc de hârtii pe care recepționera
(probabil) a trebuit sa le întocmească. Știu ca puteam sa aștept acasă,
dar mi s-a părut de bun simț să merg la ei, să le spun ce și cum și să-i
conduc la pacient.
Si a venit domnul asistent cu geamantanul de medicamente. I-a luat
tensiunea și i-a făcut intramuscular un cocteil de trei calmante, a
completat hârtiile și a plecat la treaba lui. Nu a vrut soțul meu să-și
ducă "amanta" la spital, pe motiv că își poate aplica tratamentul acasă.
E drept că, tot din experiență, știm ca diferența constă în faptul că
la spital i se puneau calmantele în perfuzie nu intramuscular. Ne-a zis
omul că ar mai fi mers făcut nu știu ce calmant, dar, pentru că nu a
sosit medicul, nu poate aplica el acest medicament. Mama mă-sii de
treabă. Mori cu medicamentele în mană, pen' că ăla de știe ce să-ți
facă, nu iți face din cauza unor protocoale tâmpite. Bine, asta cu
protocoalele pleacă tot de la pacient, sau de la moda de a da medicul în
judecata că te-a făcut bine. Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită,
nu?
Acum suntem
pe tratament, vechiul tratament care l-a pus pe picioare pentru vreo
șapte ani Mai are doar o ușoară jenă, dar încă nu cred că a eliminat
calculul. E sub efectul no-spa tablete, care sunt cuprinse în
tratament. Știm, de la analizele trecute, că dumnealui e predispus
genetic la făcut calculi renali și că trebuia adoptat un anumit mod de
viată. Păi l-a adoptat o perioadă și a renunțat. Nu are voie băuturi
acidulate, el e singurul din casă care bea cola și apa
minerală/carbogazificată. Apa de la robinet (care e foarte bună, fiind
extrasă din pământ, nu din râu) ii face rugină, cică. Nu are voie abuz
de sare, el ar fi în stare să lingă drob, ca vaca. Nu vreți să știți ce
discuții avem pe tema asta, eu nefiind o iubitoare de sare. A fost
sfătuit să limiteze consumul de carne, el e după zicala "nici o masa
fără carne". Un fel de mâncare trebuie să aibă carne, la masă. Știu că
eu fac mâncarea și că ar trebui să mănânce ce gătesc eu, dar... soțul
meu gătește carne și mă lasă pe mine cu spanacul :))
Va închipuiți că m-am abținut și nu i-am reproșat că face cele de mai
sus? Nuuuuu, că dacă nu-i zici la timp, degeaba zici când ii este bine.
Știu eu ce am la ușa casei. :))) Trebuie să înțeleagă că asta e
realitatea și că oricând poate trece prin criza. In pana mea... asta
înseamnă să fii predispus genetic.
Da' urmează să mă răzbun :))))))))) Dacă îl mai ia vreo mare durere, eu
ii fac calmantul. N-am făcut în viața mea, o injecție cuiva, da' e
cazul să învăț. Teoretic știu tot, cu practica sunt zero. Nu vă
închipuiți că am învățat de pe net. Mi-a explicat cineva cu experiență
și, dacă pițipoancele astea care cică termină o scoală de asistente la
fără frecvență, pot face o injecție, eu de ce nu as putea? Bine, cred că
soțului meu ii va trece instantaneu, doar la gândul că va trebui să-i
fac eu injecția :))))
Si uite asa, am demarat în luna sărbătorilor cu probleme medicale,
da'...las' pe mine (ca în reclamă) că până sâmbătă ori îl pun pe
picioare, ori îl plantez la spart calculul renal cu laserul. :)))
Oricum, trebuie să ajungă la un ecograf.
Vouă vă doresc să aveți o luna decembrie cu sănătate, pace, liniște
sufletească și pregătiri vesele pentru sărbători minunate!